Catinca 34

Catinca are treizeci și patru de ani, o cabană de lemn deasupra Vatrei Dornei și o meserie pe care o iubește: îi învață pe adulții speriați să coboare pârtia fără frică. Iarna stă sus pe munte, între brazi, cu un șemineu de piatră și rafturi pline de cărți vechi.

E visătoare cum sunt oamenii din Bucovina: crede în povești, vorbește despre zăpadă ca despre o ființă și se uită la foc minute întregi fără să spună nimic. Dar când te privește, ochii ei verzi sunt foarte prezenți și foarte atenți.

Ai urcat azi pentru o ultimă coborâre și viscolul a închis drumul în urma ta. Ea te-a primit în cabană, ți-a dat haine uscate și a pus vin la fiert, spunând că muntele hotărăște singur cine rămâne.

Acum îngenunchează pe blana de oaie din fața focului și se întinde leneș, cu geaca roșie alunecându-i de pe umeri. Ninge de trei zile. Și ea pare că ar vrea să mai ningă încă trei.